Panica in oras

Se intampla acum

INTERVIU Octavian Bellu, la împlinirea vârstei de 70 de ani: Tot ce am şi tot ce nu am datorez gimnasticii

Octavian Bellu, desemnat cel mai titrat antrenor al tuturor timpurilor de către World Record Academy, a declarat, pentru AGERPRES, la împlinirea vârstei de 70 de ani, că tot ceea ce are în prezent, dar şi ce nu are, datorează gimnasticii. După o viaţă petrecută în sală, antrenorul susţine că gimnastica artistică i-a adus satisfacţii foarte mari, dar pentru toate acestea a trebuit să plătească un preţ în ceea ce înseamnă familie şi viaţă socială ca urmare a izolării în cantonamentul de la Deva. Însă Octavian Bellu afirmă cu toată convingerea că nu are regrete şi că nu ar schimba nimic chiar dacă i s-ar oferi această şansă. Pregătit să devină medic, tânărul Octavian Bellu s-a îndreptat către antrenorat după ce a practicat timp de 12 ani gimnastica. El spune că a avut performanţe doar ca junior, dar ca senior nu a fost convocat la loturile naţionale şi, în consecinţă, a avut mai mult timp să observe munca antrenorilor de gimnastică. La momentul respectiv nu îşi închipuia însă că urma să aibă o carieră de excepţie în antrenorat. Deşi de numele lui se leagă istoria gimnasticii româneşti de după 1981, an când se încheia "era Bela şi Marta Karolyi", antrenorul afirmă că nu şi-a numărat niciodată medaliile cucerite ca antrenor. Nu a fost pasionat de statistică şi nici nu consideră că cele 305 medalii, care îi sunt atribuite de statisticieni, i-ar aparţine în totalitate. Afirmă că de-a lungul anilor a lucrat cu foarte mulţi antrenori, iar la performanţele obţinute şi-au adus contribuţia toţi membrii colectivelor din care a făcut parte. "Şcoala românească de gimnastică, apreciată sau contestată, a marcat istoria gimnasticii mondiale", spune el. Bellu a lucrat în cariera sa cu sportive de legendă ale României precum Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Lavinia Miloşovici, Gina Gogean, Simona Amânar, Andreea Răducan, Cătălina Ponor, dar şi cu cea mai valoroasă gimnastă a lumii, Nadia Comăneci, chiar dacă pentru puţin timp. Despre "Zeiţa de la Montreal", pe care a cunoscut-o la Deva, în 1981, spune că îţi lăsa impresia că stai lângă un geniu sportiv şi că prin mobilizarea ei ieşită din comun a reuşit să schimbe faţa gimnasticii mondiale şi să o ridice la un nivel de popularitate egal cu cel al baschetului. Întrebat dacă România şi-a arătat pe deplin recunoştinţa pentru toate performanţele realizate, Octavian Bellu a afirmat că nu se poate plânge nici din punct de vedere financiar şi nici moral, precizând că dacă voia să câştige mai mult era plecat demult din ţară. Referitor la regresul gimnasticii româneşti din ultimii ani, el a subliniat că acesta nu poate fi legat de retragerea sa de la conducerea lotului feminin. Primele semne că pentru România urmează o curbă descendentă le-a remarcat în anul 2000, odată cu scăderea nivelului de selecţie la nivel naţional. Cu toate acestea, Octavian Bellu nu şi-a închipuit că gimnastica românească va ajunge atât de jos încât nu doar că nu va mai câştiga medalii, dar nici nu se va mai califica la Jocurile Olimpice cu echipa. Rezultatele României de la Campionatele Europene de la Mersin din decembrie 2020, atât la senioare, cât şi la junioare, reprezintă în opinia tehnicianului "un licăr de speranţă că gimnastica românească poate reveni pe un proiect pe termen mediu şi lung la masa celor valoroşi". De altfel, Octavian Bellu este încrezător că una dintre fetele din proiectul "Ţară, ţară, vrem campioane", în care este implicat, va urca pe podium la Jocurile Olimpice de la Paris din 2024.   Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES FOTO AGERPRES: Domnule Bellu, împliniţi 70 de ani, câţi dintre ei i-aţi dedicat gimnasticii? Octavian Bellu: Am terminat facultatea în '74 şi cred că din '75 am început… Dar am practicat şi gimnastica aproape 12 ani, însă eram prea înalt pentru sportul ăsta. M-am chinuit ca sportiv, dar am avut timp să mă uit ce fac antrenorii. Ca junior am avut ceva performanţe, dar am fost un gimnast care s-a chinuit din mai multe puncte de vedere. Eram însă pasionat, iar pasiunea mi-a fost transmisă de profesorul meu de educaţie fizică, Gheorghe Mătuşa. Am fost foarte uimit cum de la un copil care abia face primii paşi încet-încet ajunge un campion. M-a fascinat acest lucru, iar atât timp cât am practicat eu gimnastica am observat şi ce fac antrenorii, cum vorbesc cu sportivii şi aşa mai departe. Făceam şi eu parte din program, bineînţeles, dar neavând prea multe competiţii, am avut timp. Pentru că aceia foarte buni mergeau la loturile naţionale şi la competiţiile mari, dar eu m-am mişcat mai mult în plan naţional. Dar m-a ajutat foarte mult perioada aceea în care am observat ce înseamnă să fii antrenor, ce calităţi trebuie să ai şi ce dificultăţi întâmpini. Deci au fost 12 ani în care am practicat gimnastica şi apoi din '75 ca antrenor. AGERPRES: De ce gimnastică şi nu oricare alt sport? Octavian Bellu: Eu eram un copil mai filiform, nu aveam eu nişte calităţi fizice deosebite, deci eram un copil fragil la prima vedere. Iar părinţii m-au dus la gimnastică la 8 ani. Tatăl meu a considerat că gimnastica este un sport care te dezvoltă armonios… deci practic a fost un fel de terapie pentru mine, cu ghilimelele de rigoare, pentru ca dintr-un copil fragil să devin şi eu un om puternic fizic şi psihic, pregătit pentru viaţă. AGERPRES: Vă imaginaţi la momentul acela că veţi avea o carieră fulminantă în gimnastică? Octavian Bellu: Nu, în niciun caz. Mai ales că după ce am terminat perioada ca sportiv la gimnastică mă pregătisem să dau la medicină. Dar am fost deturnat de colegii mei cu care făcusem gimnastică către Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. Dar eu eram pregătit să dau la medicină. De asta am şi trecut examenul de anatomie de la IEFS foarte uşor, pentru că eram tobă de anatomie… învăţam după nişte tratate… chiar mă pregătisem serios să devin medic, dar uite că destinul a fost altul. AGERPRES: Deci aţi lăsat perspectiva unei vieţi în spital pentru o viaţă în sala de gimnastică… Octavian Bellu: Da… dar şi medicina mă fascina. Să nu filosofăm, dar chiar şi la vremea respectivă, părinţii şi cei din familie considerau că a fi medic este o chestiune care îţi dă o altă perspectivă de viitor. Nu că a fi profesor de educaţie fizică era ceva care nu dădea bine… pentru că erai totuşi un profesor. Dar parcă medic era cu totul altceva şi la vremea respectivă.   Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES FOTO AGERPRES: Cunoaşteţi exact câte medalii aţi adus României ca antrenor? Octavian Bellu: Nu, chiar nu. În general nu mă uit la statistici. Într-adevăr, sunt lucruri care pot fi calculate matematic, la câte Olimpiade ai fost, câte medalii ai luat şi aşa mai departe… Mai ales că nu îmi asum personal aceste medalii, pentru că nu am lucrat singur, au fost generaţii întregi de antrenori care au muncit cu aceşti copii, fie la cluburi, fie la lotul de junioare. Bun, eu am fost la lotul de senioare şi probabil că am excelat prin longevitate pentru că pe parcurs mulţi dintre colegii mei au plecat. Am foarte mulţi colegi în străinătate. Însă eu am asigurat continuitatea şi după '90. Fiind din 1981 la lot am lucrat cu mai multe colective, cei mai de notorietate antrenori erau Adrian Goreac, Adrian Stan, Maria Cosma, Nelu Pop… am lucrat cu foarte, foarte mulţi oameni, e o listă foarte mare şi nu aş vrea să uit pe cineva. Sunt mulţi antrenori cu care am lucrat şi am împărţit şi bune şi rele cu ei. Mulţi dintre ei au ajuns la loturi naţionale în ţările în care s-au dus, în Marea Britanie, în Franţa, în Statele Unite, în Venezuela. Avem antrenori răspândiţi în toată lumea. După '90 a fost un adevărat exod, de aceea au şi rămas foarte puţini în ţară. Revenind, să spunem că s-au obţinut nişte medalii spectaculoase. Dacă alţii n-au reuşit să asigure continuitatea după '90, la noi după '90 rezultatele au fost chiar extraordinare. Păstrând acest echilibru cu perioada Bela-Marta-Nadia… Deci după '90 au fost nişte rezultate remarcabile, cu cinci titluri mondiale pe echipe consecutive. Chiar scria un ziarist italian că am câştigat ultima Olimpiadă din secolul trecut şi prima din secolul acesta. Sydney din secolul trecut şi Atena din actualul. Deci au fost performanţe, dar fiecare a pus o cărămidă la această construcţie extraordinară. Performanţa ieşită din comun este că România la zece ediţii consecutive a fost pe podium la Jocurile Olimpice şi a luat cel puţin o medalie de aur. Sunt lucruri cu care ne putem mândri toţi. Şcoala românească de gimnastică, apreciată sau contestată, a marcat istoria gimnasticii mondiale. AGERPRES: Potrivit statisticienilor aveţi 305 medalii la competiţiile majore, Campionate Europene, Mondiale şi Jocuri Olimpice … cum vi se par aceste cifre? Octavian Bellu: Nu ştiu unde se opreşte statistica, în ce an. Practic, dacă stau să mă gândesc, ultima medalie de aur am luat-o, împreună cu colectivul de la vremea respectivă, în 2014 la Campionatele Europene de la Sofia. După aceea am ieşit din activitatea curentă… că am mai încercat să ajut, să mă implic parţial în proiectele de după 2014 a fost cu totul altceva. Deci nu ştiu unde s-a oprit statistica, dar 305 este o sumă care dovedeşte că, indiferent de generaţiile din care veneau, cei care au lucrat în perioada respectivă şi-au făcut treaba. Au reuşit fie la club, fie la lotul de junioare, fie la lotul mare să se lupte cu cele mai puternice naţiuni din lume la acest sport. Şi indiferent de infrastructură, de mijloacele de refacere şi alte condiţii pe care le priveam cu jind la ceilalţi, prin muncă, dăruire şi răbdare am reuşit să ne luptăm cu marile puteri şi chiar să câştigăm campionate europene, mondiale şi Jocuri Olimpice. AGERPRES: Şi-a arătat România pe deplin recunoştinţa faţă de dumneavoastră pentru aceste medalii? Vă întreb pentru că ştiu că până în 1990 nu existau premieri pentru performanţe, ci doar strângeri de mână… Octavian Bellu: Eu nu m-aş lamenta acum… ce a fost înainte de '90 atât se putea la vremea respectivă. Atunci chiar era grozav să primeşti o aprobare să îţi cumperi televizor sau să îţi cumperi o maşină. Iar aceste aprobări erau considerate la vremea respectivă suficiente pentru a motiva sportivii şi antrenorii. Şi era doar aprobare, nu şi banii pentru cumpărare. De fapt, să ştiţi că aprobarea era mai greu de obţinut, mai ales la maşini. Însă după '90 toate medaliile din perioada respectivă au fost evaluate şi au reprezentat baza pe care s-a calculat renta viageră a sportivilor. Într-un fel, rezultatele de atunci şi-au găsit o exprimare să spunem pecuniară după '90. Dar eu nu pot să mă plâng din punct de vedere financiar şi moral. Bineînţeles, nu poate face comparaţie cu alte sporturi precum fotbalul sau tenisul în care se vehiculează sume exorbitante de bani. Gimnastica nu are aşa o vizibilitate, are doar la competiţiile mari, nu şi între concursuri. La fel şi la canotaj unde se obţin rezultate extraordinare, deci sunt sporturi care nu au vizibilitatea de la fotbal sau tenis. De asta e şi greu să promovezi un astfel de sport vizavi de un sponsor… cu toate că noi am reuşit pe un proiect privat să accesăm nişte bani de la un sponsor extraordinar, este vorba despre OMV Petrom.   Foto: (c) CRISTIAN NISTOR/AGERPRES FOTO AGERPRES: Ştiu că nu este frumos să vă întreb acest lucru, nu vreau să vă cer sume, dar este pensia/indemnizaţia/renta viageră pe care o primiţi azi pe măsura muncii depuse zeci de ani în sala de gimnastică? Octavian Bellu: Antrenorii nu primesc rentă viageră, antrenorii primesc o indemnizaţie de merit. Iar pensia e cu totul altceva, pensia e pensie. Aia o calculează statul prin nişte formule pe care nici nu încerc să le înţeleg pentru că sunt foarte complicate … te aştepţi la nişte sume mai mari, dar primeşti mai puţin, e un punct de pensie şi aşa mai departe. Unii merg pe contributivitate, alţii nu merg pe contributivitate… deci e un lucru complicat şi nu mă bag acolo. Dar pe partea cu indemnizaţia de merit acolo sunt nişte reglementări care se referă nu doar la antrenori, ci şi la organizatori, şefi de cluburi, administratori medici şi aşa mai departe cu impact în zona sportivă. Iar aceştia fac parte dintr-un grup mai mare unde intră şi actori, cântăreţi sau artişti plastici. Acum pentru sport sunt 116 sau 120 de locuri. Şi la sport sunt liste de aşteptare. Partea cinică este că o persoană de pe lista de aşteptare poate primi indemnizaţia de merit numai dacă moare unul dintre cei care se află deja pe listă. Deci numai dacă se face un loc liber. Dar nici aici nu e o zonă unde eu să mă… aşa s-a hotărât. Cu toate că antrenorul care primeşte această indemnizaţie de merit a pregătit în cariera sa mai mulţi sportivi. Şi aici e un calcul complicat… la indemnizaţia de merit a antrenorului se ia în calcul salariul minim brut pe economie, iar la un sportiv (n.r. – în calculul rentei viagere) se ia în calcul salariul mediu brut pe economie. Şi se fac nişte calcule… la un moment dat, acum un an, doi sau trei, s-au recalculat pentru că se făcuseră nişte calcule greşite. Dar e o zonă în care nu vreau să mă bag pentru că dacă voiam să câştig mai mult eram plecat de mult (n.r. – din ţară) şi lucram prin alte zone ale globului. Dar nu a fost aspectul care să mă intereseze în mod special. Pe mine m-a stimulat perfomanţa. M-a ţinut în ţară performanţa, pentru că puteam să fiu antrenor altundeva în lume, să câştig mai bine, să am o casă nu ştiu cum, să am nu ştiu ce maşină şi aşa mai departe. Dar nu aş fi avut acea bucurie a performanţei. Eu ştiu, destinul, cum s-au aşezat astrele… asta m-a şi ţinut în activitate. Bineînţeles că între performanţe am avut şi nerealizări, dar de fiecare dată am avut ambiţia să încerc cu altă generaţie, cu alte gimnaste. La un moment dat capeţi încredere în sistemul tău, în colegi şi în sportive. Te duci cu cinci generaţii diferite la Campionate Mondiale diferite şi ieşi campion mondial. Aici îţi aduce ca antrenor argumentul că sistemul tău funcţionează şi că toţi cei cu care lucrezi în proiectul respectiv reuşesc de fiecare dată să găsească soluţia pentru competiţia respectivă. Pentru că se schimbă ţările, se schimbă aparatele, se schimbă conjunctura mondială, dar tu rămâi totuşi acolo, în vârf. Şi chiar dacă închei pe 2, reuşeşti o performanţă. Deşi înainte de '90, dacă România termina pe 2 era o contraperformanţă. Chiar ni s-a atras atenţia la un moment dat, după ce luasem la o competiţie mare cu o medalie de aur mai puţin, că nu am câştigat două medalii, ci am pierdut o medalie. De asta niciodată nu am planificat medaliile. Să le planifici, este ceva cu totul formal. Niciodată nu ştii ce se întâmplă, se poate accidenta o sportivă sau altceva. Păi dacă spuneam înainte de Jocurile Olimpice de la Atena că vom lua 4 medalii de aur din 6 nimeni nu m-ar fi crezut. Ce se întâmplă la faţa locului nu poate fi anticipat. AGERPRES: În afară de nenumăratele medalii obţinute, aţi avut ocazia în cariera dumneavoastră să o antrenaţi şi pe cea valoroasă gimnastă a lumii din toate timpurile, chiar dacă pentru puţin timp. Cum era Nadia ca sportivă şi care a fost prima impresie când aţi văzut-o în sala de antrenament? Octavian Bellu: Eu n-aş spune că am antrenat-o pe Nadia… aş fi foarte mândru să spun că am antrenat-o. Am prins-o la lot în ultima ei perioadă, în 1981, când se pregătea pentru Universiada de la Bucureşti. Nadia, la vârsta pe care o avea, şi cu toate că nu se mai antrenase cu aceeaşi ritmicitate, a reuşit să impresioneze la Universiadă şi să câştige pentru că ea avea ceva cu totul ieşit din comun. Era o sportivă care se mobiliza foarte mult şi foarte bine în competiţie. La momentul respectiv a fost şi un motor pentru celelalte fete din echipă. Nadia a fost o sportivă… îţi lăsa impresia că ai stat lângă un geniu sportiv care nu ştii câte se vor naşte în perioada următoare. Cu toate că performanţele ei sunt întotdeauna un subiect de comparaţie, cum e acum cu Simone Biles… dar eu nu aş face comparaţii, pentru că Nadia Comăneci reprezintă persoana care a schimbat complet faţa gimnasticii mondiale. Ce a făcut ea la Montreal a schimbat şi direcţia, şi perspectiva, şi tot ce însemna gimnastica până în momentul acela. Era o copilă care a făcut din gimnastică un sport, şi nu exagerez, care cel puţin la Jocurile Olimpice să fie pe acelaşi plan cu baschetul, de exemplu. La Atlanta am avut surpriza să văd sala plină ochi la gimnastică, o sală de 35.000 de spectatori, imensă. Era ca la un meci de baschet între cele mai bune echipe americane. Tot acolo ne-am antrenat lângă baschetbaliştii din dream team-ul american… era o sală împărţită în două, jumătate pentru baschet, jumătate pentru gimnastică, iar accesul spectatorilor era gratuit. Şi pe partea cu gimnastica erau mai mulţi spectatori decât pe partea cu baschetul. Deci eu spun că Nadia a schimbat şi această viziune asupra gimnasticii şi a făcut-o mult mai atractivă pentru televiziuni, pentru sponsori pe plan mondial.   Foto: (c) ANGELO BREZOIANU / AGERPRES FOTO AGERPRES: Cum vă explicaţi faptul că odată cu retragerea dumneavoastră de la conducerea lotului feminin a început regresul gimnasticii româneşti? Octavian Bellu: Eu nu aş lega retragerea noastră de regres… pentru că semne că lucrurile nu mai funcţionează aşa cum trebuia erau mai demult. Chiar eu am fost privit puţin aşa, ca un defetist, ca un personaj straniu când după Jocurile Olimpice de la Sydney, deci în 2000, am spus că lucrurile încet-încet se vor subţia şi la nivelul selecţiei. Pentru că vedeam şi ce copii vin din spate. Bineînţeles că a fost performanţa ieşită din comun de la Atena, cu nişte fete extraordinare… dar îmi aduc aminte că acele fete au venit la Atena şi au făcut un adevărat miracol după Mondialele din 2001-2002, când nu mai erau cele de dinainte. Şi a trebuit ca în doi ani aceste pretendente la gloria sportivă, mă refer la Monica Roşu, Daniela Sofronie, Cătălina Ponor, Oana Ban şi aşa mai departe, să facă un salt calitativ ieşit din comun. Aşa au fost obţinute performanţele de la Atena. După aceea a mai fost momentul Beijing, cu Sandra Izbaşa şi clasare pe podium la echipe… Dar şi înainte şi după Beijing erau semne foarte clare că ceva se întâmplă. Nu mai aveam antrenori suficienţi în România, nu mai funcţionau sistemele de la cluburile sportive şcolare, nu mai veneau sportivi de valoare din spate. Ceva se întâmplase, lucrurile nu se mai aliniau. Acel schimb de generaţii nu a mai funcţionat. Păi să ne gândim că şi la Londra situaţia a fost salvată prin revenirea Cătălinei Ponor după patru ani de pauză, şi revenirea Sandrei Izbaşa, după o ruptură de tendon ahilian, adică după aproape doi ani de pauză. Acolo s-a întâmplat şi necazul cu Larisa Iordache şi fasciita aceea şi nu a putut concura la nivelul ei. S-a salvat şi Londra, după care ca o performanţă au mai venit rezultatele de la Europenele de la Sofia. Iar pe parcurs au fost doar câteva rezultate individuale care ne-a mai readus zâmbetul pe faţă, prin Larisa, dar la nivel de echipă lucrurile nu mai funcţionau. Deci eu nu aş lega şi nici nu vreau să mă refer la această perioadă, pentru că nefiind implicat după 2014 decât parţial … şi îmi pare rău că m-am implicat după aceea parţial, pentru că e clar că în sportul acesta trebuie să te implici total, parţial nu poţi să realizezi lucrurile pe care ţi le propui. A venit şi pensia, în fine, lucrurile erau mai complicate … iar cei care au rămas acolo au încercat să ducă mai departe programul respectiv. Aici e momentul în care Mariana Bitang a gândit programul "Ţară, ţară, vrem campioane"… care a apărut tocmai din faptul că se vorbea că nu mai sunt copii, că nu mai vin la selecţii şi că nu existau resurse pentru a finanţa zona aceasta, neglijată multă vreme, a gimnastelor mici. Şi aşa a apărut programul privat "Ţară, ţară, vrem campioane", cu sprijinul foarte generos al companiei OMV Petrom. Şi aşa a pornit un alt program, pe o nouă structură, cu competiţie proprie, cu o finanţare care a pus la dispoziţie celor din proiect aparatură, echipamente, medicaţie, absolut tot. Au fost înfiinţate cele 11 centre unde erau susţinuţi financiar şi antrenorii… s-a făcut un program de clasificare aparte pentru aceste fetiţe şi iată că, spre bucuria noastră, la Europenele de la Mersin (n.r. – din decembrie 2020), junioarele au triumfat. Bineînţeles, luând şi în consideraţie conjunctura, pentru că multe ţări nu au fost prezente. Dar eu întotdeauna evaluez un concurs nu după adversar, ci după modul în care tu reuşeşti să prezinţi la competiţia respectivă ceea ce ai pregătit. Deci în primul rând te lupţi cu limitele tale şi apoi, normal, te lupţi cu adversarul. Dar fetele noastre au mers foarte bine, au obţinut nişte rezultate deosebite şi sper să îşi păstreze cumpătul. Pentru că de acum încolo urmează alt gen de competiţii, mai ales că atunci când vor trece la senioare va fi cu totul altceva. Dar iată că acest proiect privat, în care în ultima perioadă ne-a sprijinit şi COSR, finanţând o parte dintre sportive, s-a dovedit viabil. Iar eu spun că este un model care poate fi preluat şi de alţii. Revenind, acum trecem printr-o perioadă prin care au trecut şi alţii… şi ruşii, şi alţii… Ţări care au fost mari puteri în gimnastică au dispărut pur şi simplu. Unii nu s-au adaptat la condiţiile după '90 şi au dispărut atunci, alţii au dispărut o perioadă şi îşi revin. Dar la noi e nevoie de un proiect pe termen mediu şi lung, după părerea mea finanţat multianual şi fără această sarabandă de lamentări cu infrastructura, lucruri care nu se pot rezolva peste noapte. Sunt foarte multe lucruri care pleacă de la legislaţie, de la codul muncii, lucruri complicate care nu se rezolvă decât printr-un proiect serios. Şi ca să revin la acest proiect privat… se spunea că nu mai sunt copii. Dar noi, toţi cei care am fost implicaţi, am trecut prin selecţie 11.000 de fetiţe. Din selecţii au rămas cele mai bune 200, apoi 100 şi aşa mai departe. A fost o selecţie foarte riguroasă. Ţinta noastră este să avem o echipă competitivă la Jocurile Olimpice din 2024, sper să devină realitate şi să ne bucurăm atunci de un rezultat bun. AGERPRES: Spuneaţi că aţi prevăzut un regres încă din 2000, v-aţi închipuit vreodată că gimnastica românească poate ajunge atât de jos? În sensul în care nu doar că nu mai câştigă medalii, dar iată că România nici nu se mai califică la Jocurile Olimpice… Octavian Bellu: Nu, nu puteam să anticipez că se va ajunge atât de jos. Dar cu toţi factorii care mie nu îmi mai ofereau încredere şi nu mai îmi asigurau un progres, pe care eu îl vedeam previzibil, nu credeam că vom ajunge să nu ne mai calificăm la Jocurile Olimpice. Pentru că de fiecare dată, şi aici cred că a fost secretul, întotdeauna în spatele echipei care obţinea performanţe deosebite au fost fete, fie la centrul de la Oneşti, fie la Deva, care le-au înlocuit cu succes pe cele care se retrăgeau. Dacă se retrăgeau două, imediat veneau două din spate. Să ne aducem aminte de intrarea în echipă la senioare a Andreei Răducan la Campionatele Mondiale de la Tianjin. Şi nu numai că a intrat în echipă, dar a luat şi medalie. Deci, în spate erau mereu nişte fetiţe de foarte bună calitate, iar antrenorii de la cluburi îşi făceau bine treaba… şi acum se încearcă, dar antrenorii sunt din ce în ce mai puţini. La specializările de antrenori de la UNEFS de exemplu, foarte puţini se mai duc spre gimnastică… se duc către sporturi ca tenisul de câmp, fotbalul sau nataţia … şi este de înţeles că poţi să faci şi alte proiecte care să îţi aducă şi o satisfacţie financiară. Dar la gimnastică iei un copil la 6 ani şi tragi ca la galere 10 ani, iar la 16 ani, când e vârsta de seniorat, poţi să ai surpriza să nu ai cu acel copil performanţele la care ai visat. Această anduranţă nu prea o mai găseşti la antrenori. Toată lumea a devenit mai atrasă de rezultate rapide, fără activitate din aceasta 24 de ore din 24 într-un cantonament nu ştiu unde, la 500 de kilometri de casă. Şi să stai acolo şi să n-ai nici satisfacţii, să ai şi critici din partea federaţiei şi aşa mai departe. Deci sunt lucruri care ţin de om. Nici eu nu puteam să cred că în aprilie '81, când am ajuns la Deva, voi sta acolo atâta timp. Nu credeam. Mă gândeam că e o perioadă de tranziţie, că vor veni alţii şi vor face… totul este ca această viziune să coincidă cu realităţile sociale de la noi, cu posibilităţile financiare, cu conjunctura de pe plan mondial. Din păcate, noi nu reuşim nici măcar să coagulăm o lege a sportului care să fie şi stimulativă, şi să asigure lucrurile necesare în toate zonele sportului. Noi trebuie să facem o lege a noastră originală, românească. Este o lege, o carte europeană a sportului european, iar din ea trebuie să luăm ce ni se potriveşte, să implementăm respectivele cerinţe şi atunci vom avea o lege a sportului de nivel european. AGERPRES: La ultimele Campionate Europene s-au obţinut medalii importante, 5 la senioare şi 9 la junioare, în lipsa unor ţări importante. Cum să privim aceste medalii? Octavian Bellu: Eu zic să le privim ca un suport, ca un stimulent, ca o dovadă că tot ceea ce ne-am propus, şi aici mă refer parcursul din proiectul "Ţară, ţară, vrem campioane", a fost cel adecvat. Antrenorii care se ocupă de fetiţe la centrul de la Deva au lucrat foarte bine, au păstrat fetele într-o stare de sănătate foarte bună… iar ele s-au luptat cu ele însele. Antrenorii au avut acolo obiectivul de a prezenta exerciţiile pe care le-au pregătit şi antrenat. Iar rezultatul pentru acel moment este ca o recunoaştere a faptului că s-a lucrat bine. Asta înseamnă că este o încurajare pentru activitatea viitoare. Iar aceste junioare, cu vârfurile care au fost acolo, sunt cele care ne vor reprezenta, sper eu, la Paris în 2024. Dar mai sunt fetiţe acasă care nu au avut vârsta pentru Europene, precum Sabrina Voinea şi altele… Deci toate care se pregătesc pentru Paris trebuie îngrijite, pregătite după un program foarte bine gândit, fără excese, fără salturi nesusţinute, numai de dragul de a prezenta exerciţii extraordinar de grele, pentru că atunci sportivul este predispus la o accidentare. Deci eu zic că rezultatul de la Mersin este un licăr de speranţă că gimnastica românească poate reveni pe un proiect pe termen mediu şi lung la masa celor valoroşi, acolo unde a fost atâţia ani, 40 şi ceva de ani … Depinde numai de noi dacă gestionăm rezultatul de la Mersin cu mintea clară, la rece, să vedem ce a funcţionat, ce nu a funcţionat, iar conjunctura a fost cea care o ştim. Nu trebuie acum să supraevaluăm rezultatele, dar nici să considerăm că acele condiţii care au facilitat rezultatele au fost cele preponderente. Nu, eu văd ceea ce s-a întâmplat la Mersin ca pe o etapă de pregătire rezolvată cu mare succes. A fost o etapă necesară. Fără acel concurs iar stăteam şi aşteptam, nu ştiu până când, să ni se confirme că sistemul funcţionează. Iată, sistemul funcţionează. Şi vom vedea în competiţiile următoare dacă am avut sângele rece să privim cu realism acele rezultate. AGERPRES: Credeţi că România va mai putea califica o sportivă la Jocurile Olimpice de la Tokyo? Octavian Bellu: Eu zic să putem califica la Tokyo încă o sportivă. Dispariţia acestor Cupe Mondiale complică lucrurile foarte mult, au rămas doar două concursuri unde se poate obţine calificarea, cel de la Doha pe aparate şi cel de la Basel pentru individual compus. Larisa Iordache s-a dovedit a fi pe un trend ascendent. Şi ea la Mersin s-a luptat cu ea, nu cu adversarele. S-a luptat cu ea şi a reuşit să îşi învingă şi temerile, şi angoasele… pentru că după trei operaţii de tendon vă daţi seama că nu a intrat aşa de dezinvoltă în concurs. A avut şi ea trăirile ei, dar iată că a trecut peste această etapă. Este o sportivă cu un potenţial foarte mare dacă este sănătoasă. Şi ea se luptă pentru un loc la Jocurile Olimpice, la fel şi celelalte de la lotul de la Deva au şansa lor. Eu zic că putem. Depinde şi de conjunctura de la Basel, unde am înţeles că s-au înscris 40 de ţări. La Basel însă vor veni şi foarte multe fete calificate deja. Deci există premise să mai putem califica o fată. E important să calificăm o fată care să meargă la Tokyo să aibă şi acolo ceva şanse să se claseze foarte bine. AGERPRES: România investeşte 37 de milioane de euro în unul dintre stadioanele destinate antrenamentelor unor echipe naţionale de fotbal care vor fi prezente la EURO 2020… ar merita şi gimnastica românească o investiţie de acest nivel? Octavian Bellu: Nici nu se poate face o comparaţie. Pentru că la noi, o sală de gimnastică să spunem cu generozitate se învârte undeva la un milion, un milion şi ceva de euro. Pentru că am experienţa sălii de la Dinamo. Acum ce aş putea să spun, că având acei 37 de milioane ar fi putut face 37 de săli de gimnastică? Nu, părerea mea e că este un câştig faptul că s-au făcut aceste stadioane, fie că sunt pentru antrenamentele de la EURO sau pentru meciuri. Dar trebuie şi aici păstrat un echilibru. Pentru că citim în presă că sunt făcute baze sportive în zone unde nu mai sunt tineri sau stadioane construite unde nu are cine juca pe ele şi aşa mai departe. Deci trebuie păstrat un echilibru, pentru ca de la bugetul acesta alocat pentru infrastructura sportivă să beneficieze şi alţii (n.r. – alte discipline sportive). Iată, Elisabeta Lipă se roagă de ani de zile, de zeci de ani de zile chiar, pentru o pistă de canotaj … sau alţii care nu au un bazin de înot. Deci trebuie păstrat un echilibru. E foarte bine că se fac stadioane pentru fotbal… şi vedem că stadioanele se fac numai pentru fotbal, deci nu mai pot fi folosite şi de atletism sau alt sport. Sunt nişte lucruri pe care le-au făcut şi alţii, acum le facem şi noi. Dar ne uităm că nu avem o bază de tenis, deşi avem o generaţie de fete foarte bune… Nu avem o arenă nouă, o bază de tenis făcută undeva care să aibă nu ştiu câte terenuri. Nu dau eu exemplul de la Roland Garros, dar una la nivelul nostru. Una nouă, modernă, nu una renovată sau una care are tot felul de probleme juridice. E greu să întreţii o bază din anii '50, mai bine o dărâmi şi faci una nouă. Noi nu avem în Bucureşti o sală polivalentă, cât să mai întreţinem o sală care, săraca, bănuiesc că are asigurare zero. E o sală veche, nu ştiu cine mai are curaj să organizeze ceva acolo. Şi noi discutăm acum de sport de performanţă, dar consecinţa este că avem nu ştiu ce loc în Europa la obezitate, nu ştiu ce loc la probleme cardiace… deci trebuie găsită o soluţie. Noi suntem în continuare nişte mari consumatori de sport din fotoliu, cu popcorn şi coca-cola lângă noi… şi facem echipa şi la fotbal, şi la handbal… noi suntem foarte sportivi ca spirit, dar practic nu suntem o naţiune sportivă. Dar trebuie să căpătăm această obişnuinţă. AGERPRES: Ministerul Tineretului şi Sportului are la conducere un sportiv încă în activitate, cum vedeţi numirea lui Eduard Novak? Poate el să redreseze sportul românesc? Octavian Bellu: Eu nu vreau să fac aprecieri. Însă îl cunosc foarte bine. Ca sportiv a dovedit o tenacitate şi un curaj extraordinar. Este un sportiv emblematic pentru toţi, nu doar pentru cei paralimpici. Ceea ce a realizat este lăudabil. Acum sper să aibă o durată mai mare de timp în care să-şi dezvolte proiectele şi să îşi impună strategia. Pentru că la Ministerul Tineretului şi Sportului s-au schimbat mulţi în ultima vreme. Şi au mai fost sportivi de performanţă, a fost Gabi Szabo, a fost Elisabeta Lipă… fiecare a avut o viziune, a avut un proiect, a avut un mod de a-şi pune în aplicare strategia, dar nu a avut şi timp. Pentru că schimbările acestea de la minister se fac după nişte criterii în care nu vreau să mă bag eu, că nu mă interesează… dar eu sper să aibă succes. Am citit strategia pe care o are domnul Novak şi sunt proiecte care au o tentă europeană. Am văzut că dădea ca exemple modalităţile de a gestiona problemele sportului din Ungaria… deci aşteptările sunt foarte mari. La partea de finanţare sunt lucruri de pus la punct. Dar mă întorc la legislaţie. Iar ministrul este un om care merge pe nişte linii trasate de legislaţie. Dacă ai o legislaţie care mai mult încurcă lucrurile şi în legătură cu autorităţile locale, şi în legătură cu patrimoniul… deci sunt lucruri care trenează de ani de zile, lucruri pe care nu le rezolvă ministrul pentru că nu e treaba lui, sunt servicii la MTS care rezolvă problemele acestea. Dar fiind tânăr şi dornic să facă treabă şi având şi sprijin politic… Dacă la Comunitatea Europeană se poate lucra pe o finanţare multianuală, de ce la o federaţie nu se poate face un proiect pe o finanţare multianuală? Pentru că de fiecare dată când se schimbă macazul şi ministrul o ia de la capăt. Proiecte care au fost începute sunt lăsate în aşteptare pentru că noul ministru are o altă viziune… iar celelalte nici măcar nu mai capătă formă de proiect pentru că vine celălalt cu alte proiecte. Se fac studii de fezabilitate şi se cheltuiesc bani, iar după studiul de fezabilitate se renunţă la proiect. Deci banii aia sunt pierduţi. Eu aş vedea pe sport proiecte multianuale. Iar aceste proiecte să fie finanţate indiferent cine vine la putere şi cine vine la MTS, pentru că altfel… şi ne uităm la Patinoarul Flamaropol, care stă de nu ştiu câţi ani de zile, nu se mai întâmplă nimic cu el. Am trecut şi eu pe acolo (n.r. – ca preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Sport), nu era minister, era agenţie, o altă formă de conducere a sportului, dar lucrurile sunt foarte complicate. Şi fără sprijinul autorităţilor locale, al structurilor regionale, ministrul e izolat acolo sus şi are din când în când nişte informaţii, care, vă spun din experienţă, de multe ori ajung deformate. Iar în perioada în care am fost eu acolo, la Agenţia Naţională pentru Sport, cel mai mult mă deranja această aşezare a unor oameni pe nişte funcţii în structurile locale pe bază pe algoritm politic. Nu ştiu, poate algoritmul politic funcţionează în altă parte, dar la sport trebuie să pui nişte oameni care chiar se pricep şi au legătură cu sportul. Oameni care chiar îşi doresc o dezvoltare a sportului în plan local. Pentru că altfel lucrurile nu funcţionează.   Foto: (c) SORIN BLADA / AGERPRES FOTO AGERPRES: Sunteţi de câţiva ani implicat în proiectul "Ţară, ţară, vrem campioane", ţinta este ediţia din 2024 a Jocurilor Olimpice, vom vedea una dintre fetele de acolo pe podiumul de la Paris? Octavian Bellu: Eu sper din tot sufletul să vedem. Iată, un prim pas s-a făcut, sunt fete care au şi potenţial, iar dacă au starea de sănătate necesară şi continuitate, pentru că dacă întrerupi pregătirea o lună, două, trei, o iei de la capăt şi mai rămâi şi cu o teamă, o vulnerabilitate. Deci eu zic că putem avea o speranţă în acest grup de fete. Asta a fost şi dorinţa noastră, ca pentru competiţii să nu mai selecţionăm 5 fete din 6 şi chiar şi acelea să aibă probleme de sănătate. Să avem un grup mai mare din care să le selecţionăm pe cele mai bune, să creăm concurenţă între ele. Îmi aduc aminte că la Atlanta am rămas cu 5 fete din 6 şi a trebuit să concureze toate 5. Deci eu spun că având răbdare şi încredere putem să ne îndreptăm spre Paris cu perspectiva unor rezultate foarte bune. Noi în 2014 am creat cadrul pentru ca proiectul "Ţară, ţară vrem campioane" să funcţioneze. Copiii s-au pregătit la cluburi cu antrenorii pe care noi i-am susţinut financiar din toate punctele de vedere. Când mai interveneam asupra pregătirii fetelor era atunci când veneau în cantonamente de pregătire la Izvorani sau mergeam noi la Constanţa, la Timişoara, la Deva şi aşa mai departe pentru o săptămână sau două. Deci în perioadele acelea dădeam sfaturi şi ne implicam în pregătire. Dar o dată ce fetele s-au centralizat la Deva şi la Constanţa, pentru că şi acolo sunt fete din proiect, antrenorii care s-au ocupat de ele sunt cei care au fost şi la Mersin. Adică Sandu Lucian, Cătălin Meran, Gina Gogean… deci ei s-au ocupat de pregătirea acestor copii, nu ne asumăm noi şi nu ne considerăm ca părtaşi… poate într-un fel… dar nu în legătură cu pregătirea la rezultatele de la Mersin. Deci, meritul este al lor şi recunoaştem acest merit şi sperăm să meargă treaba la fel de bine şi de acum încolo. Deci noi am creat cadrul pentru ca acest proiect să se desfăşoare, dar într-o altă structură decât până la momentul 2014. Am încercat să facem altfel decât s-a făcut. Dar greul pregătirii a căzut pe antrenorii de la cluburi, cele 11 centre, care apoi au devenit 7. Şi după ce s-au centralizat la Deva, cu ajutorul COSR, colectivul de acolo s-a ocupat de pregătirea pentru competiţii. Nu vreau să se înţeleagă faptul că noi mai antrenăm. Nu, noi suntem nişte persoane care gestionăm din punct de vedere organizatoric proiectul "Ţară, ţară vrem campioane". Ne implicăm şi în partea metodică a pregătirii numai în acele cantonamente de pregătire şi selecţie. Pentru că permanent a fost o astfel de selecţie. Şi chiar proiectul a avut o competiţie proprie, Cupa Petrom, care s-a desfăşurat în fiecare an şi a reprezentat un criteriu de selecţie. Aşadar nu este meritul nostru la Mersin, pregătirea au asigurat-o aceşti antrenori şi colectivul care a fost acolo. AGERPRES: Dacă vă uitaţi în spate, regretaţi ceva, aţi schimba ceva în cariera dumneavoastră de antrenor? Octavian Bellu: Nu. Asta este şi o filosofie, şi dacă aş vrea să schimb ceva, tot nu aş putea. Eu întotdeauna spun că în viaţa mea am făcut lucruri bune şi mai puţin bune. Am făcut şi greşeli. Dar nu aş schimba nimic, pentru că performanţele pe care le-am obţinut au fost obţinute printr-o muncă a mea şi a colegilor mei susţinută, care ne-a dat tot timpul suportul pentru a continua. Bineînţeles că au fost şi momente grele, momente de dezamăgire, şi eu m-am gândit de multe ori dacă să mai continui sau nu… şi din probleme de ambient şi din probleme strict tehnice. Dar nu am filosofia asta a regretelor, care pur şi simplu nu face decât să te încarce emoţional şi să te aducă în situaţia să crezi că ai avut un parcurs sinuos, controversat şi aşa mai departe. Cu toate că am fost catalogat şi controversat… dar punând într-o balanţă lucrurile mai puţin bune cu cele bune, dacă ea înclină spre cele bune înseamnă că ai avut o activitate pe plus. Şi atunci poţi să fii mulţumit că nu ai trecut prin viaţă degeaba. Am avut satisfacţii foarte mari care nu mi-au schimbat nici felul de a fi şi nici nu m-au schimbat ca om. A fost un lucru pe care l-am făcut cu plăcere, de aceea l-am făcut şi atâta timp. Poate pentru care a trebuit să plătesc un preţ, l-am şi plătit, în ceea ce înseamnă pentru mine familie, viaţă socială şi aşa mai departe. M-am izolat acolo, la Deva, în activitatea respectivă. De aceea, ca o concluzie, pot spune că tot ce am şi tot ce nu am datorez gimnasticii. Este un lucru pe care îl spun cu toată sinceritatea. Şi dacă acel plus este reprezentativ pentru mine atunci cred că pot să fiu mulţumit. AGERPRES: Ce sfat i-aţi da azi unui tânăr care doreşte să înceapă o carieră de antrenor în gimnastică? Ce calităţi ar trebui să aibă pentru a avea succes? Octavian Bellu: În primul rând i-aş spune să aibă tăria să se uite în interiorul lui, să facă o introspecţie. Pentru că dacă vrei să faci sport este una. Poţi să fii instructor, poţi să fii orice. Dar dacă vrei să faci sport de performanţă trebuie să ai vocaţia de a face meseria asta de antrenor. Care este extraordinar de complexă. Trebuie să fii şi pedagog, şi psiholog, să ai calităţile acelea necesare ca răbdare, perseverenţă, consecvenţă, realism, rigoare… că mulţi au zis de disciplina asta exagerată din gimnastică. Da, este o disciplină, dar fără această disciplină nu s-ar putea face gimnastică. Sau gimnastica ar fi un şir nesfârşit de accidentări. Deci dacă ai calităţile pe care tu consideri că poţi să le susţii în realitate, şi cei din jurul tău consideră că ai aceste calităţi şi au încredere să îţi dea pe mână nişte copii, atunci apucă-te de meseria asta. Eu poate am avut două calităţi să spunem, n-am făcut niciodată compromisuri şi nu am avut complexe. Nu am avut complexe în faţa nimănui. Aoleo, americanii, aoleo, ruşii… nu, am zis că şi fetele alea sunt tot copii, tot două mâini şi două picioare au şi depinde de mine, de modul în care lucrez şi muncesc pentru a obţine o performanţă. Deci nu am avut complexe şi nu am făcut compromisuri, chiar dacă aceste lucruri m-au costat, inclusiv campanii în mass-media pe care le-am considerat ca un preţ pe care trebuia să-l plătesc. Însă eu spun că un tânăr trebuie mai înainte să vadă dacă are răbdarea aceasta şi tenacitatea de a sta lângă un copil, să-l vadă cum creşte şi să îi inducă acelui copil spiritul de învingător. Iar dacă el nu îl are, atunci nu îl poate induce nici copilului. Deci trebuie să se considere capabil să scoată un campion adevărat care să aibă toate argumentele să se impună în gimnastica mondială. AGERPRES (A-autor: Marius Ţone, editor: Mihai Ţenea, editor online: Irina Giurgiu)   Citiţi şi:   * DOCUMENTAR: Fostul antrenor de gimnastică Octavian Bellu împlineşte 70 de ani (17 februarie)